Intotdeauna am asociat Craciunul cu zapada. E inevitabil. E unul din acele reflexe pe care inca nu mi le explic decat prin faptul ca daca o perioada mai lunga de timp esti expus la aceleasi conditii, nu te mai intrebi de ce e asa. Pur si simplu asa e.
Atunci unde e zapada?! Nu sunt eu o mare fana a iernii, din contra. Prefer vara, pentru ca sunt foarte friguroasa si am mai mereu mainile inghetate. Dar cand prin trec prin Piata Mare si vad Targul de Craciun si bradul, cand ascult colindele si adie un vant placut sau straluceste soarele, totul devine atat de sec. Mai sec decat mine. Craciunul nu mai e de 3-4 ani incoace ce era pentru copilul din mine. Si nici nu o sa mai fie vreodata.
luni, 15 decembrie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
"Craciunul nu mai e de 3-4 ani incoace ce era pentru copilul din mine. Si nici nu o sa mai fie vreodata."...logic...pentru ca si copilul din tine precum si copilul ce ai fost...cu timpul va creste...pamantul, lumea e intr-o continuua schimbare...vrand, nevrand va trebui sa te rupi de trecut si sa traiesti in prezent..sa accepti totul asa cum este...
RăspundețiȘtergereCraciunul ar trebui sa redevina momentul acela cand ne intoarcem spre noi, spre suflet, spre speranta.... si ar tb sa fie cu zapada, atlfel nu are farmec!
RăspundețiȘtergere